ARMENII ÎN ADMINISTRAŢIA ŞI STATISTICA DOBROGEI

 

Dobrogea, străjuită de munţii Hercinici, scăldată de apele Dunării şi Marii Negre, vechea provinciei istorică-Scythia Minor – locuită de geţi şi sciţi, ocupată de români, invadată de goţi, huni şi alani, a aparţinut de Bizanţ, a fost independentă sub Dobrotici, a făcut parte din Ţară Românească sub Mircea cel Bătrân , revenind la patria-mamă la 15 noiembrie 1878, după ce cunoscuse stăpânirea otomană timp de peste 400 de ani. Pe 14 noienbrie 1878, Regele Carol a asistă la Ghecet , la intrarea trupelor destinate pentru România Transdanubiană. Cu acest prilej istoric soldaţilor le-a fost citită Proclamaţia către Armata Română, document în care se regăsesc concepţiile de guvernare ale oamenilor de stat, în frunte cu Mihail Kogălniceanu autorul proiectului-manifest , care sună astfel : « Soldaţi ! Puterile mari europene , prin Tratatul de la Berlin, au unit cu Romania, Dobrogea, această veche posesiune a părinţilor noştrii de mai înainte. Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc. Acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri. Soldaţi ! În această nouă Românie veti găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai statului român, cu acelaşi drept la protecţiune şi la dragostea voastră.Între ei veţi găsi mahomedani, ale căror obiceiuri se deosebesc de ale noastre.Vă recomand cu deosebire să respectaţi credinţa lor. Fiţi în mijlocul noilor vostri conaţionali, ceea ce aţi fost atât în timp de pace cât şi pe câmpul de onoare, model de bravură şi de disciplină, apărători ai drepturilor României , ai legalităţii şi ai civilizaţiei Europei ; astfel va cunoaşte acum întrega Europa şi cu mândrie confirm aceasta. Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să va apere ! Trăiască România ! Dat la Brăila la 14 noiembrie 1878 »

Păşind pe pământul dobrogean ostaşii români, au fost primiţi pretutindeni cu nesfârşite urale, ovaţii , cu flori, cuvântări înălţătoare, patriotice, rostite de notabilităţile localităţilor prin care mărşăluiau trupele. Comunităţile etnice au adresat în acele zile guvernului român telegrame de felicitare, exprimându-şi adeziunea faţă de actul istoric la care luau parte cât şi credinţă sinceră pentru noua lor patrie.

Legea pentru organizarea Dobrogei, promulgată la 9 martie 1880, declară în articolul 3, cetățeni pe toţi locuitorii din Dobrogea care , în ziua de 11 aprilie 1877, erau cetăţeni otomani.
La 13 noiembrie 1878, prefectul judeţului Constanţa, Remus Opreanu aplică strict, dar cu elasticitate, Legea pentru organizarea Dobrogei, neadmițând cosilieri paşaportari, dar susţinând pe negustorii din urbe, indiferent dacă erau cetăţeni români sau paşaportari, pe considerentul că aveau în mâna comerţul.
Toate cultele minorităţilor s-au bucurat de un tratament egal şi tolerant. În Constanţa, de pildă, se oficia în lăcaşuri de cult protestant şi catolic, în biserici ale populaţiei greceşti, bulgăreşti şi armeneşti în sinagogi israelite de cult spaniol şi occidental, în moschei şi geamii,în limba de cult consacrată.
În primul consiliu comunal, alături de români, turci, greci, bulgari, s-au numărat şi armeni. G.Auneanu aminteşte că , de la sosirea autorităţilor române printre notabilitatle oraşului a cunoscut pe George Caracudi, Al.Logaridi, Al.Cecilianopolu, Arist Benderli , Baruth Seni Sassu, M.Frenchian şi O.Despoţi, toţi mari cerealişti.
Dobrogea a fost considerată, de nunumărate ori, un model interetnic, o zonă în care s-au împletit în mod fericit tradiţiile dintre cele mai diverse. Minorităţile s-au bucurat de cadrul legal în ce priveşte protecţia. Se cuvine să amintim, în acest sens articolele 10,,21,24,26,27 din Constitutia României de la 1866,,art.441 al Tratatului de la Berlin,,Proclamaţia către dobrogeni a Regelui Carol din 14 noiembrie 1878, cap.II-despre drepturile dobrogenilor, din Legea pentru Organizarea Dobrogei din 1880, Legea pentru orgsanizarea judecătorească în Dobrogea din 30 martie 1866 sau Legea pentru acordarea drepturilor politice locuitorilor din judeţele Constanţa şi Tulcea din martie 1909.

Edificatoare este participarea locuitorilor de alte naţionalităţi ai Dobrogei la activitatea politică , economică şi culturală a oraşului Constanţa. De pildă , din primul Consiliu Comunal constituit la 12 decembrie 1878 făceau parte şi reprezentanţii minorităţilor conlocuitoare. Din cei 158 cosilieri care au condus destinele urbei în perioada în perioada 12 decembriei 1878-1928 s-au numărat şi opt armeni : Gebrail Frenchian, Agop Tomasian, M.Lucmanian, Mogardici, Garabet Margarian, A. Damadian, Calust Anton şi Parsec Polladian, iar din Comisia Interimară întrunită la 12 octombrie 1888 făcea parte şi un armean, Garabet Frechian (conf.ANC,fond Primăria Constanţa, dosar 1 /1878,f.41).
La 26 august 1880 , sub auspiciile Primăriei Constanţa, la convocarea prefectului, a fost ales forumul comunităţii armene. Dintre cei patru candidaţi a fost ales Măţos Hagi Hampartumian, care împreună cu parohul bisericii şi un efor numit de guvernul ţării, alcătuiau eforia armeană (enoriaşii bisericii armene în 1890 erau în număr de 102, conf.ANC,fond Primăria Constanţa,dosar 22/1890,f.39-48).

Vorbind despre aleşii urbei, Ioan.M.Focşa, secretar general al Primăriei Constanţa, spunea : « Aceştia sunt fruntaşii oraşului, care au condus gospodăria comunală de la recuperare şi până astăzi (1923) şi ne mândrim că printre dânşii , s-au găsit oameni de inima, cu dorul pentru binele şi propăşirea comunei, care i-au asigurat un progres netăgăduit, fiind o pildă pentru noi perseverenţă şi cinstea lor în administraţia publică».
Un armean originar din Basarabia, Teodor Zadic, a fost subprefect la plasa Mangalia în 1906, apoi şef de birou la prefectura Constanţa, cunoscut mai târziu că întreprinzător în industrie şi susţinător al culturii la Pontul Euxin. Alt armean, D.Burdea, (descendent al uneia din familiile Burdea din Panciua) a fost primar al comunei Negru Vodă, judeţul Constanţa şi un factor activ în gospodărirea localităţii cu o populaţie alcătuită din români, turci, bulgari, armeni. În anul 1925 a fost numit ajutor de primar al Constanţei K.Zambaccian. Gr.M.Grigoriu, fruntaş al obştei armene a fost ajutor de primar între anii 1913-1920. Gebrail Frenkian, mare filantrop, a fost o personalitate marcantă în viaţă economică şi socială a Constanţei. A murit în 1900. Necrologul publicat în ziarul Viitorul Constanţei este edificator: « Defunctul era unul din fruntaşii comerţului. Decorat cu Ordinul ‘’COROANA României ‘’. În mai multe rânduri a fost preşedinte al Camerei de comerţ şi membru în Consiliul Comunal. Prin afabilitatea să, Gebrail Frenkian îşi câştigase simpatii în toate cercurile sociale ». A fost preşedinte al Lojei Masonice din Constanţa. G.Frenkian a înălţat pe stradă Mircea cel Mare numărul 16 un edificiu impozant, în care la parter a funcţionat primul oficiu poştal comunal.

Aria de răspândire a populaţiei armeneşti pe teritoriul Dobrogei este mare :oraşele Constanţa, Tulcea, Sulina, Babadag, Medgidia, Cernavodă, Hârşova. Documentele de arhivă şi actele de stare civilă, atestă că de exemplu în 1911, în localitatea Murfatlar, cu o poulatie de 1500 suflete, 150 erau de etnie armeană. În comună Viişoara, la 13 noiembrie 1911, s-a născut Manuchian Manuc . În multe alte dobrogene au locuit familii de armeni. Se poate afirmă cu certitudine , că armenii erau aşezaţi nu numai în principalele centre urbane din Dobrogea, dar şi în majoritatea localităţilor rurale, unde ,în principal, se ocupau cu meşteşugurile, negoţul şi în mai mică măsură de agricultură.
În ce priveşte dinamică creşterii populaţiei Dobrogei, în etnografia Dobrogei, realizată de Ion Ionescu de la Brad în lucrarea « Excursion agricole dans la pleine de Dobroudjea avec un carte etnographique», publicată la Constantinopol,1850,p.153,cât şi în recensământul guvernatorulii rus Bielosercovici, populaţia nu a fost diferenţiată pe medii urbane sau rurale.Potrivit datelor lui Bieelosercovici, românii reprezentau în Dobrogea 22%, tătarii 38%, turcii 18%, bulgarii 13%, grecii 4%, armenii, evreii, lipovenii, diverse nationalitai câte 1%. Potrivit aceleaşi surse, în 1878 românii erau în Dobrogea (sangiacul Tulcea până la linia ferată Constanţa-Medgidia- Cernavodă) în proporţie de 35%bulgarii, 29%,ruşi 10,1%,lipoveni 9,7%greci, armeni, evrei, tătari 14,7%.
Conform datelor prezentate de Primăria Constanţa pentru anul 1880 la cea dată existau 279 români, 1.543 greci, 348 bulgari, 175 armeni, 410 turci, 1.804 tătari, 3 sârbi, 29 germani,37 austrieci, 12 unguri, 32 engleji, 8 ruşi, 234 evrei, alte naţionalităţi 248, totalul populaţiei fiind de 5.203.M.D.Ionescu preciza în lucrarea « Cercetări asupra oraşului Constanţa (Tipografia Thoma Basilescu 1897,p.88) că la 1895, din totalul de 10.419 locuitori al Constanţei, 2.519 erau români, 2,460 greci, 1.060 bulgari, 2.202 musulmani, 855 evrei, 51 francezi, 109 italieni,559 armeni, 45 englezi, 181 austrieci, 331 germani, 5 olandezi, 33 ruşi, 4 sârbi, 4 muntenegreni.
Tabloul statistic realizat de Gr.Dănescu la 1899 distinge, în ţinutul dintre Dunăre şi Mare, 25 de naţionalităţi care totalizau circa 260.000 de suflete, dintre care 118.999 români, 1.391 italieni, 121 francezi, 11 belgieni, 8.445 greci, 576 albanezi, 66 englezi, 38.539 bulgari,13.680 ruteni, 12.801 lipoveni, 63 polonezi, 93 muntenegreni, 32 sârbi,12.146 turci,28.670 tătari,3.832 găgăuzi,675 unguri,4.654 evrei,2.749 armeni,2.852 ţigani.
La începutul anului 1900, numărul locuitorilor din Constanţa era de 12.752,iar la finele lui 1905 ajunsese la 15.777,din care 9.165 români,2.327 greci, 1.315 musulmani,831 bulgari, 812 evrei,610 armeni,309 germani,217 italieni,95 francezi,105 englezi şi alte naţionalităţi.

În iunie 1916 populaţia Constanţei era de 33.918,din care 21.971români, 2.326 greci,2.815 musulmani, 1.728 bulgari,1.092 evrei,1002 armeni,642 germani, 518 italieni,175 francezi,649 englezi şi alţii.
La recensământul făcut la 10 aprilie 1928 în Constanţa locuiau 47.989 români, 6.170 greci, 3.615 turci şi tătari, 3.660 armeni, 2.067 evrei, 975 germani, 120 cehi,, 123 polonezi, 795 unguri, 171 austrieci, 455 italieni, 15 americani, 16 spanioli,2.037 bulgari, 219 iugoslavi, 1.033 albanezi, 25 englezi, 709 ruşi, 210 alţii, în total 70.492 suflete (Petite guide de la Constantza, Dean Georgersco).

În perioada interbelică numărul armenilor creşte la circa 9.000, că după 1944, că urmare a celor două valuri succesive de emigrare, să scadă simţitor. Armenii s-au despărţit cu durere de patria lor adoptivă, România, unde ei şi familiilor lor au trăit şi muncit de generaţii. În mesajul adresat poporului român la 21 iunie 1948, când cel de al doilea grup de peste 1.000 de armeni , parsea ţară, se spune : « În momentul când, după o îndelungată convieţuire alături de poporul român, ne reîntoarcem în patria mama, considerăm drept o sfânta datorie să va trimitem,pe această cale, salutul nostru frăţesc, însoţit de cele mai sincere gânduri de mulţumire şi recunoştinţă pentru ospitalitatea pe care ne-aţi acordat-o în decursul şederii noastre pe plaiurile româneşti. Noi, supravieţuitorii armeni ai groaznicelor masacre turceşti,nu vom uită nicidata înţelegerea poporului român pentru durerile noastre. Ne despărţim de voi, purtând în inimile noastre neşterse amintirile de prietenie şi dragoste, urând poporului român dezvoltare paşnică şi un viitor fericit ».

În următorii ani, în special între anii 1960-1985, armenii emigrează masiv spre Ocident, dar ales spre Statele Unite ale Americii. La recensământul din 1992 numărul armenilor scade la 567, că la recensămîntul din 2002, să se înregistreze un număr de 415 . Referindu-ne la această cifra trebuie spus că ea înregistrează inclusiv familiile mixte. Acest proces de asimilare s-a intensificat în special în perioada posbelică, iar ceea ce a diminut substanţial comunitatea este faptul că numărul armenilor vorbitori de limba armeană a scăzut ,ceea ce a dus la integrarea cetăţenilor români de etnie armeană în restul populaţiei.

În 1989 prăbuşirea regimului totalitar a creat largi posibilităţi de revigorare şi pentru comunitatae armeană. La 7 februarie 1990 se puneau bazele Uniunii Armenilor din România, care a căpătat stataut oficial în aprilie 1990. Au fost create filiale în toate localităţile cu populaţie de etnie armeană.

Membrii primului Comitet al Uniunii Armenilor din România, Filiala Constanţa au fost : Arsen Sarchizian, Harry Tavitian, Sarchis Ehsichian (preşedinte), Arsaluis Gurău,Vraj Derderian, Antranig Pilosian.
Primul obiectiv spre care s-au orientat cei aleşi la conducere a fost organizarea unui curs de învăţare a limbii materne. Cele două cicluri de învăţământ (începători şi avansaţi) conduse de inimoasele profesoare Azaduhi Benlian şi Arsaluis Gurău, nu au întârziat să dea roade.
O atenţie deosebită acordă UAR, filiala Constanţa şi manifestărilor cultural-artistice. Membrii comunităţii participă cu bucurie la acţiuni comune cu alte etnii constănţene, expoziţii de costume naţionale, simpozioane, seri distractive sau evocări pe teme privind obiceiurile şi tradiţiile minorităţilor din Dobrogea.
Acum cursurile de limba armeană sunt predate de doamna Azaduhi Benlian.
Însufleţiţi de spusele renumitului lingvist, orientalist, armenolog şi un mare prieten la armenilor, Vlad Bănăţeanu(1900-1963), armenii constănţeni sunt decişi să-şi păstreze limba şi cultura. « Armenii-spunea Vlad Bănăţeanu-sunt datori să-şi păstreze tradiţiile, să fie mândri şi de vechimea lor că popor şi de istoria lor glorioasă, să-şi cultive limba strămoşească cu toate legăturile comune politice şi culturale care îi leagă şi de istoria noastră şi care ne fac să-i simţim alături de noi la toate ocaziile. Dacă armenii vor fi siliţi, prin împrejurari vitrege lor, să se asimileze poporului român, îi vor trece cu cinste moştenire calităţile lor mari. Recunosc totuşi că-mi vine greu să cred în asimilarea lor, căci dacă armenii au trebuit să se împrăştie prin toată lumea, că să nu-şi piardă naţionalitatea şi religia şi dacă, în ciuda atacurilor şi persecuţiilor din cursul istoriei lor zbuciumate, au ştiut să-şi apere existenţa timp de vreo 30 de secole, dacă au ştiut să se menţină că popor, înseamnă că sunt un popor de o rară vitalitate, un popor menit să traiască. Cetăţeni buni vor fi însă şi fără să fie asimilaţi »

Scris de Anaid Tavitian

 

ARMENII  LA PONTUL EUXIN

Într-o conferinţă susţinută în anul 1929, marele savant Nicolae Iorga spunea că “armenii au de secole întregi deosebite patrii”-spaţiul statal românesc – unde sunt atestaţi începând cu secolul al  lX-lea-fiind şi el generoasă gazdă pentru numeroşii fii ai acestui străvechi popor.

În teritoriul dintre Dunăre şi Mare, Dobrogea, prezenţa armenilor este documentată din Evul Mediu până în zilele noastre, numeroase mărturii de epoca, relatări ale călătorilor străini, documente  arhivistice, consemnări în presă vremii, atestând  benefică lor contribuţie la evoluţia civilizaţiei materiale şi spirituale în această  zona europeană cu multiple interferenţe etno-confesionale şi plurilingvistice.

Vestiţi negustori în secolele XVI-XVIII, armenii s-au dovedit rezistenţi la vicisitudinile  timpului, migraţia lor spre Europa începând  mai cu seama după ocuparea unei însemnate părţi din ţară lor de Imperiul Otoman, la începutul secolului al XVI-lea. Puternice colonii s-au constituit  la Lemberg şi la Veneţia, această din urmă fiind centrul  european al comerţului levantin. La Constantinopol, cât şi în Porturile Marii Negre ei deţineau poziţii economice importante, fiind bancheri şi organizatori ai marelui negoţ, mediatori de seama ai comerţului dintre Orient şi Occident. În această calitate, armenii atingeau  frecvent oraşele şi porturile de la gurile Dunării şi ţărmul de vest al Marii  Negre, unde s-au aşezat într-un număr mare, având adesea  un rol important în viaţă economică şi spirituală a acestor  locuri.

La mijlocul secolului al XIV-lea, având învoirea genovezilor armenii au întemeiat la Caffa, în Crimeea o puternică colonie de negustori. În perioada următoare, contactul lor cu Ţările Române a devenit mai puternic. În 1445 corăbiile lor fiind semnalate la Cetatea Albă, de Wallerand de Warin.

Armenii din Dobrogea erau veniţi din teritoriile ocupate de otomani, fie din Ţările Române, mai ales din Moldova.

Una din căile de  negoţ practicate de armeni pleca din Lenberg, trecea prin Suceava şi apoi urmă drumul Isaccea-Babadag-Bazargic sau se îndrepta spre Sulina,pentru a ajunge la Constantinopol.Caravane importante conduse de un caravanbasi armean străbăteau Dobrogea,pe rutele lor  formându-se şi  primele colonii armeneşti.

Silistra este primul dintre oraşele dobrogene în care sunt  atestaţi.În 1630  cronicarul Grigore din Daranagh menţionează existenţa  unei biserici armeneşti slujită de mai mulţi preoţi.Aici cu prilejul trecerii  sale, el cunoaşte un diacon armean ,Sugar,născut în Silistra şi reîntors acolo după o îndelungată şedere în Moldova,încă o dovadă a circultatiei frecvente a armenilor în Principatele Române dunărene şi Dobrogea.

Vechimea  comunităţii armene din Babadag se situează tot spre începutul secolului al XV-lea.Despre  biserica din această localitate, se aminteşte, în 1649, în memorialul unei colecţii de versuri armeneşti aflate astăzi  în Biblioteca Mănăstirii  Mechitariste din Viena. Peste câteva decenii acestei bisericii i se dăruia  un exemplar din Viaţă sfinţilor, tipărit în 1675 la Costantinopol. Călător neobosit şi cronicar Minas Pajichiant, trecând în 1803, prin  Babadag, a găsit aici de 40 de case armeneşti, precum şi o biserica veche, din piatră, cu hramul Sf.Cruce din Varag.

Din datele existente rezultă că în Tulcea comunitatea armeană s-a constituit în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Simon Erevanti, Catolicos al tuturor armenilor din anul 1763, descrie în cartea să Djamper  coloniile armeneşti din Ţară Rumeliei , pendinte de Sf.Scaun din Ecmiadzin. Sunt  menţionate astfel localităţile menţionate de armeni : Akkerman (Cetatea Albă), Kili (Chilia), Ismail, Babadag, Bucureşti, Focşani, Roman, Botosani, Suceava, Iaşi, Chişinău, Hotin, Brăila şi Constanţa. Din descrierea autorului rezultă că la Constanţa  armenii aveau biserica lor proprie.

Grigore Goliav, în lucrarea să Biserici armene din Ţările Române (Bucureşti, 1911, pag.24-25, scrie la rândul sau despre armenii din  Constanţa: « după tradiţie şi după pietrele găsite cu mulţi ani în urmă pe  vechiul cimitir armenesc din Constanţa,unde s-a aflat şi vechiul sfânt lăcaş,colonia armeană se află în aceste locuri cam prin 1760. Când s-a desfiinţat vechea  biserica, odoarele ei au fost transportate la Biserica armeană din Babadag, unde au fost mistuite din păcate de un incendiu».

După cum arată Grigore Goilav, între anii  1760-1850 viaţă coloniei armene a rămas puţin cunoscută. După războiul ruso-turc din 1854, numărul armenilor  începe să crească încetul cu încetul. O monografie din 1860 menţionează că armenii din Constanta dispuneau , în partea de vest a oraşului, de un cimitir cu o suprafaţă de 3.228mp. În acest cimitir se aflau, în anul 1908, pietre funerare cu grafie varmeana, plăci din marmură aduse  de la Constantinopol.

Într-un  document din 1784, scris la Ecimiadzin, apare ştirea că prelatul Stepanos al Rumeliei a încetat din viaţă şi a fost desemnat un nou prelat, Kirkor arhimandritul,că să păstorească armenii din această parte. Sunt pomenite orasele Keostenge (Constanţa) Chilia, Ismail, Isaccea, Silistra, Bazargic, Babadag.etc. Rezultă că în 1874 şi înainte de această dată au existat colonii de armeni.

Evylia Celebi, militar , cărturar şi călător otoman, referindu-se , în notele sale (1656-1666) la legăturile românilor cu alte etnii , scria : ‘’Ei(românii) trăiesc în bune relaţii  cu cei din neamul armenesc… ‘’.

Pe ţărmul marii, armenii s-au aşezat în Constanţa, numărul şi intensitatea activităţilor oscilând în funcţie de destinul zbuciumat al acestui oraş. O dovadă concretă a prezenţei lor anterioare  este parasire  bisericii armeneşti în 1760, când  odoarele sale au fost duse la Babadag. Colonia armeană care a lastat în urmă un cimitir destul de vechi, trebuie să fi existat , deci înainte de această dată.

Potrivit statisticii lui Ion Ionescu de la Brad existau , în 1850, în jurul a 75 de familii de armeni. Statistică lui Belotercovici indică 111 familii, dar din datele recensământului lipsind Silistra, rezultă că numărul lor era de fapt, mult mai mare.

Doctorul Camille Allard, însărcinat cu serviciul medical de pe lângă Misiunea franceză pentru poduri şi şosele în regiunea dunăreană,un pasionat de antropologie şi etnografie,în lucrarea Misiunea medicală în Tataria-Dobrogea(Paris,1857) menţionează că în anul 1855 « în Dobrogea se întâlnesc turci, tătari, bulgari, ruşi de diferite rase, valahi, nemţi, evrei, greci, armeni, ţigani ». Acelaşi autor, în volumul La Bulgarie Orientale, Paris,1864, scrie : ‘Tulcea este cel mai mare oraş din această regiune a Turciei….Turcii constituie colonia administrativă şi militară. Bulgarii formează aici, împreună cu moscoviţii şi velico-ruşii, masă populaţiei. Se întâlnesc aici şi mulţi valahi şi moldoveni… Evreii, polonezii, grecii şi armenii formează aproape singură colonie comercială, de altfel foarte importantă , din Tulcea ».

Şi alţi călători străini şi autohtoni consemnează în amintirile lor prezenţa armenilor la Constanţa. Astfel George I.Auneanu, printre cei  dintâi funcţionari români  de după Războiul de independenţa, care au păşit  pe pământul Dobrogei la 19 noiembrie 1878, scria în Amintiri asupra trecutului (Constanţa,1937) : ‘Populaţia oraşului era compusă din : greci şi tătari în majoritate, apoi armeni, bulgari, puţini turci că şi evrei de rit spaniol, cârâim şi galiţieni. Locuitorii oraşului aflaţi la anexare erau binevoitori faţă de români şi-i primeau cu plăcere în locuitele lor, mai ales că, mai toţi locuitorii, cu excepţia turcilor şi  tătarilor, fiind în contact cu agricultori români din stânga Dunării, veniţi de mai mult timp pe aceste locuri, cunoşteau limba românească. Biserici au fost: Greacă, Catolică, Armeană şi Bulgară, care sunt şi în prezent, iar Geamii  mai multe, din care principala era cea din str. Carol de acum. Sinagogă, numai cea din str.C.A.Rosetti,unde erau case vechi din scânduri şi pe la anul 1882-1883, a început a se clădi casele Aleon , iar nu că ar fi existat înaintea venirii românilor, după cum susţin unii istorici. ‘’

Armenii s-au aflat în administraţia oraşului Constanţa şi înainte de anul 1878. « ‘În epoca Tanzimatului , asigurându-se libertatea conştiinţei reliogioase a populaţiilor din Imperiul otoman !1856), s-a acordat drept de reprezentare  proporţională în organele administrative  comunităţilor diferenţiate după criteriul relogios (musulman, ortodox, catolic, mozaic etc), numele înscrise în izvoarele salname indică funcţionari reprezentând aceste categorii etnico-confesionale… Ne mărginim în  exemplificarea de faţă să marcăm deosebirea numai între reprezentanţii comunităţii musulmane (turco-tătare) şi nemusulmane (români,bulgari, greci,evrei,armeni etc.) care  au reşedinţa la Constanţa. Este de obsevat că reprezentanţii comunităţii nemusulmane nu apar în toate organele puterii de stat (Anca Niţă ,în România de la Mare,p.11, 1992) »

Astfel în Comisia pentru înregistrarea bunurilor imobiliare  apare că membru şi armeanul Hampartum. De asemenea , în 1856, la conducerea administraţiei vămii din portul  Constanţa , vine Artin Aslan , de origine armeană, cel care participa la reconstrucţia farului pe stânca din colţul de sud-est al  peninsului. Farul  s-a aflat în funcţiune până în anul 1913, dată după care a fost construit  şi a intrat în avizare  pentru navigaţie, Farul Mare. La Muzeul Marinei Române se află o scrisoare a unei rude  din Bucureşti , a lui Artin Aslan , în care se spune :’’ Bunicul soţiei mele s-a născut  la Marsilia în anul 1830. Tatăl sau a părăsit ţară natală, Armenia, din cauza progromurilor turcilor şi după multe pelegrinari , s-a stabilit la Marsilia, unde s-a căsătorit cu o franţuzoaică. Din această căsătorie a rezultat doi copii . După ani de muncă a reuşit să cumpere o corabie cu pânze, destul de mare, spre a putea înfruntă marea. Tatăl murind, corabia a revenit fiului mai mare, Artin Aslan… În timpul Războiului Crimeii (1853-1856) Artin Aslan a transportat cu corabia lui de la Marsilia în Crimeea soldat francezi şi armament, iar de la Constantinopol alimente. În  luna noiembrie 1854, întorcându-se din Crimeea, a întâmpinat o furtună de o violenţă nemaiîntâlnită. Marinar experimentat, cunoscând bine ţărmurile Marii Negre, a reuşit să navigheze cu corabia lui până când slabă licărire a unui far l-a condus să acosteze pe o faleză din Constanţa…. Artin Aslan coborând pe uscat, a bătut la prima casă ce i-a apărut, casă ce se  află la colţul actualei străzi Remus Opreanu, cu bulevardul Carpaţi, vis-a-vis de farul genovez. În această casă locuia familia bunicei soţiei mele, Mairam Aslan (întâmplător, acelaşi nume de familie). Farul care l-a condus pe Artin Aslan spre Constanţa a fost contruit de corăbierii genovezi în veacula al 13-lea.

După terminarea  Războiului Crimeii Artin Aslan , reuşeşte să capete concesiunea vămii din Constanţa. Din anul 1858 şi-a luat în primire funcţia de vameş al Portului Constanţa. Cele trei sigilii care îi acordau funcţia de vameş şef al Portului C au fost donate Muzeului de Arheologie şi Istorie Naţională din Constanţa, unde se găsesc şi astăzi. În anul 1861 s-a  căsătorit cu Mairam Aslan, care după cuma mărturisit, l-a făcut să se hotărască să se stabilească în Constanţa.

Deoarece vechiul far genovez era foarte deteriorat,amintindu-şi că acesta i-a salvat viaţă în 1854,Artin Aslan contribuind cu o suma importantă şi cu contribuţia altor proprietari de corăbii, cu ajutorul unei companii engleze ,care lucra  la amenajări în portul Constanţa, au construit , pe locul vechiului far genovez,un nou far destul de avansat pentru acele vremuri. Un membru al familiei a povestit că la fundaţia farului , Artin Aslan a îngropat o casetă din metal în care era un document cu numele celor ce au contribuit la construcţia farului.

La Sulina  convieţuiau cu mult mult înainte de războiul din 1877 români greci, ruşi, armeni, turci, austro-ungari, evrei, albanezi, germani, italieni, bulgari, englezi, tătari, muntenegreni, sârbi, polonezi, francezi, lipoveni, danezi, găgăuzi, indieni, egipteni.Toţi aceştia au contribuit  substanţial la prosperitatea acestei urbe. În Sulina acelor vremuri se dezvoltă în mod natural pentru prima dată conceptul Europei Unite, manifestat prin spirit de toleranţă şi convieţuire multietnică.

Conform recensământului de la sfârşitul secolului al XIX-lea  Sulina avea o populaţie de 4889 de locuitori. Conform statisticilor armenii fiind pe locul trei după greci şi români , cu un număr de  444  persoane.  Credinţele religioase se manifestau în cadrul a patru bisericii ortodoxe (dintre care două româneşti, una rusească şi una armenească), un templu evreiesc, o biserică anglicană, o biserica catolică, una protestantă şi două moschei.

Toate etniile trăitoare odinioară aici au contribuit  la prosperitatea urbei, care a fost un important centru comercial şi de navigaţie.

Astăzi Sulina are statut de oraş,iar numărul populaţiei se cifrează la 3666 locuitori dintre care armeni-2.

În 1872, la Sulina, a lucrat ca reprezentant al Companiei Farurilor Imperiului Otoman, Jirair.I Nazaretean, care publică  în 1882, la Tulcea (Tipografia Română) o broşură intitulată Note istorice şi geografice asupra provinciei Dobrogea , din care cităm: « La 1871, când în Jurnal de Bucarest publicăm  corespondenţele mele din Sulina, prin care arătăm speranţa şi credinţă că Dunărea până la gurile ei va deveni română , toţi mă calificau drept utopist, când această dorinţa a inimei mele s-a realizat aşa de  curând, aş dori că Dobrogea să fie cunoscută tuturor romanulor pentru că ei s-o poată iubi precum o iubesc eu.. »

Multe din etniile ce locuiau pe aceste meleaguri au avut un caracter flotant. Principalele comunităţi etnice care au colonizat Dobrogea, mai cu  seama în secolul al XIX-lea, au fost bulgarii, ruşii lipoveni, germanii, grecii, armenii şi evreii, care apar în statistică întocmită  din dispoziţia guvernatorului Belotercovici,imediat după 1877 ( C.Brătescu, Populaţia Dobrogei, p.234).

În ziarul Arevelk (Orient) din 1889 (nr.1691 din 13 septembrie),  tipărit la Constantinopol, apărea un articol despre viaţă armenilor din Constanţa. Autorul articolului profesorul şi  etnograful Manuel Mirahorian (1856-1934), tatăl renumitului medic Levon Mirahorian, scria că în urmă cu 105 ani (1784) numărul armenilor din Constanţa era de 40-50 de case (familii) , iar  în satele din împrejurimi 35 de case. Ocupaţia principala-comerţul şi  meseriile. În  afară acestora se mai găseau aproximativ 300 de armeni, pribegi veniţi din Armenia, care lucrau în port.

Se mai menţiona în articol că armenii au reuşit să construiască o biserica frumoasă, având un preot şi un diacon, lângă  biserică fiind ridicată o şcoală. « Acolo am văzut copii vorbind armeneşte. Se dădea  mare imortanta învăţământului în limbamaterna. Profesorul şcolii , un tânăr blând,dl.Hvosdaikian, venit din  patria străbună că profesor de limba armeană,  ajutat foarte mult că elevii să scrie şi să citească armeneşte. Atunci când am vizitat şcoală, ea era frecventată de 35 de elevi. Printre marii comercianţi ai oraşului se aflau şi fraţii Frenkian, un adevărat sprijin pentru biserica şi şcoală. » scria M.Mirahorian